E miercuri seara, și e frig. Și răceala din aer mă face să mă gândesc din ce în ce mai mult la trecerea timpului, la ce-a fost anul trecut, la ce nu mai e.
Acum un an multe-au fost și multe-au dispărut. Începând cu propria-mi persoană, care în timp s-a modelat după cerințe la nevoie, a crescut, a învățat, a înaintat 2 pași și s-a întors vreo 10, s-a maturizat, și încă câteva cuvinte care probabil ar defini-o într-un mod vag și confuz.
N-aș putea spune cu exactitate ce făceam anul trecut pe vremea asta. De altfel, nimeni nu cred c-ar putea spune la ce oră dormea anul trecut, la ce oră-și săruta persoana iubită-n ploaie sau după câte zile s-a despărțit de aceeași figură, căreia, pourtant, îi declara iubire veșnică, etc. Asta anul trecut.
Tind să cred că anul trecut gândurile-mi amestecate formau un meli-melo mai puțin nociv decât anul ăsta. O fi fost din absența, sau dimpotrivă, prezența iubirii, care, de altfel, nu a dispărut definitiv, așa cum am vrut și crezut. Tind să cred că ființa aceea mică a cărei voce-mi răsuna în timpane atât de des și de frumos mă ajuta cumva să-mi fac ordine în idei și gânduri rătăcite. Tot ea mă făcea să-mi păstrez serenitatea de care aveam nevoie ca să pot funcționa corect cu diverse grupuri de cuvinte pe care nu le-aș putea reproduce și nici măcar reformula. Era o ființă divină care, cu trecerea timpului, s-a șters treptat din viața pe care eram gata să i-o dăruiesc.Și înc-aș face-o, fără dar și poate, dacă mi-ar cere. Și tot așa țin să-i mulțumesc pentru impulsul necontrolat pe care mi-l dă ca să scriu astăzi aici.
În concluzie, timpul trece și odată cu el trec și momentele care, pe parcurs, vor crea o mică carte de povestiri, cartea vieții noastre.
Zilele, lunile și anii trec de asemenea, cu o viteză inegalabilă, și nu știu ce să fac să le opresc, căci cea din urmă viteză mă destabilizează în cursa vieții.
O idee abstractă, cu puțin non-sens, confuzie și obscuritate, lucru la care mă pricep cel mai bine.
Atât.
