Ați încercat vreodată să vă opriți mintea? Să încercați să găsiți o modalitate prin care să vă opriți din gândit măcar pentru câteva minute, ca să, cine știe, vă lăsați creierul să se odihnească? Ați ajuns la concluzia că e imposibil?
Aș putea reprezenta omul ca fiind un burete: absoarbe toate informațiile, le selectează, cea mai mare parte o scurge și păstrează doar ceea ce este necesar; minimul informațiilor absorbite: informații care vor dispărea la rândul lor, uscate de timp.
Personal, nu am reușit să mă opresc din gândit, și nici să scurg informațiile neimportante: le-am păstrat pe toate, le-am analizat, unele m-au făcut să mă îngrijorez, altele să mă bucur, altele să mă întristez, dar toate au avut o anumită importanță și toate au contribuit la "bunăstarea buretelui."
Și așa am ajuns la concluzia că toate informațiile acelea, aparent neimportante, trebuie totuși păstrate undeva, indiferent că-s folositoare sau nu: căci ele ne fac să fim noi.
Nu știu exact de ce scriu despre mintea umană, și despre asemănarea ei cu bureții.Probabil face parte din informațiile aparent neimportante.
Atât.
