Sau seara, nu știu niciodată
Lumini difuze
Copaci cu mai multă viață decât noi
Gust amar de aceeași țigară
Care mă face să cred că nu exist.
Ne iubim în modul nostru pasiv-agresiv
Viața trece pe lângă noi și poate că
Ne-a fost dat să murim aici
Sub cerul fără de stele, sau poate că-s
Dar sunt nori și ceață iar
Eu iar nu mai știu cine sunt.
E o problemă a existenței umane
Să te pierzi în gânduri
Și sentimente și fum de țigară
Să te pierzi în întunericul atât de luminat
De ceva ce nu văd, o fi o altă lumină neclară.
Suntem vulnerabili ca furnicile
Sub pantofii a mii de trecători
Care fug spre un viitor neînțeles
De fapt, să fie oare viitor?
E haos afară, și înăuntru
Și pretutindeni, dar ne prefacem
Că așa gustăm viața
Fără să spunem cu alte cuvinte
Că are gust de praf, de moarte
De timp pierdut și de absența
De dumnezeu știe ce lucru
Fără de sens.
Poate amintirea a ceva ce n-am trăit
Mă face să scriu cuvinte amestecate
Care n-au sens pentru nimeni și
Nici pentru mine și totuși continui să scriu
Ceva ce n-am știut niciodată.
Caut neîncetat răspunsuri
La ceva ce n-am întrebat niciodată
Și mă aștept să le găsesc poate
În cana cu cafea rece de azi-dimineață.
Am așteptat să-mi mărturisești
Ceva ce doar eu știu, simt și trăiesc
M-am dezbrăcat pe-o melodie al cărei
Titlu nu-l știu
Și acum îmi e frig și mor totodată.
Aș putea continua asta la nesfârșit
Pixul abia început, lumina
Pupila dilatată
Dar e 12 dimineața
Sau seara, niciodată nu știu
