Cui nu îi place un om fericit?

Plouă. Și în inima mea este un gol adânc... și nu știu,da,nu știu cum să-l umplu. Sau dacă să îl umplu.Mai are vreo importanță,atâta timp cât și sufletul îmi e gol? Corpul. E gol. Nu-mi mai dau seama că trăiesc decât cu ajutorul inimii care-mi pompează sângele în vene,încet,atât de încet...dar atât. Nu mai am sentimente,decât puține,iar acele sentimente nu ar trebui să existe. Îmi dau seama că exist căci respir. Dar pentru cât timp? Cât timp a mai rămas până când și ultima persoană din viața mea va uita că a fost odată o Cristiană cu care obișnuia să vorbească,să râdă,să plângă? Nu știu. Dar vreau să își amintească că a existat. Da, a existat cândva o Cristiană care chiar râdea. Râdea mult,fără rost. Și totuși lumea nu avea nimic împotrivă. Ba chiar, părea că le place. Cui nu îi place un om fericit?
...Dar de ce ar uita de acel nume? De ce ar uita acea persoană,care,importantă sau nu,există? Poate pentru că s-a schimbat...nu,nu numele,ci persoana. Da,asta trebuie să fie. Persoana din spatele numelui s-a schimbat nespus. Nu mai râde. Nu mai vorbeşte. Dar continuă să plângă...sau doar asta face. Îi e imposibil să recunoască această persoană,și totuși,este același nume. Același chip familiar. Atunci ce a putut să se schimbe atât de mult încât să fie de nerecunoscut? Să fie oare sufletul?




Atât.