Îmi place să cred că tot ce este menit să fie, va fi. Că nu trebuie decât să ne ridicăm și să mergem spre scopul pe care ni l-am pus, să nu ne temem de așa-zisele obstacole care ne stau în cale și să rămânem la fel de tari ca și până acum. Dar încet, îmi dau seama că greșesc.
Nu știu ce-mi aberează mintea acum, tot ce fac e să scriu cuvintele pe care mi le dictează creierul, fără să aibă vreun sens. Dar eu nu vreau să le dau un sens. Sunt sentimente, lacrimi, regrete și bucurii pe care vreau să le expun.
Nu, nu știu ce zic ; nici ce fac, nici ce gândesc. Nu sunt decât un alt roboțel al societății, oarecum dereglat, care vrea să schimbe lumea, deși este conștient că e imposibil. Și totuși continui să cred. Continui să cred că într-o zi chiar voi putea să mă ridic în picioare și să ”metamorfozez” ceva, ca toată populația acestei planete să fie fericită.
Dar în final, nimeni nu e fericit, nu? Toți avem regrete, remușcări, goluri în suflet și praf pe inimă. Toți visăm la o lume mai bună, dar nu contribuim la asta. Ba chiar o facem mai rea.
Ar trebui să învățăm să fim fericiți, să nu depindem de alții și să facem exact ceea ce ne place fără să ne fie frică de părerea tovarășilor noștri.
Atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu