23 noiembrie, seara

23 noiembrie, seara. Vreau să scriu ceva, aparent fără sens. Și scriu.

   Aș scrie despre noapte, despre lună, despre stele, despre cafeaua mereu mult prea fierbinte pe care o beau în fiecare dimineață, despre serile mult prea reci, despre lipsa mea de imaginație, despre înfățișarea-mi maladivă, despre tine, despre mine, despre noi. Dar am rămas fără cuvinte.

Aș scrie, singurul martor fiindu-mi noaptea. Și-aș scrie despre tine, în timp ce tu dormi. Și nici măcar n-ai știi că-i despre tine, dar eu aș continua să aberez aici, negru pe alb.Tu mi-ai fii albul, eu ți-aș fi negrul, și așa ne-am contopi. 

Eu ți-aș lăsa doar forme abstracte pe trupu-ți fin. Ici și colo, unele mai evidente ca altele, până te-ai umple de ele; că doar așa face un artist cu pânza lui. Și când aș termina, m-aș mândri cu tine, spunând ”Aceasta-mi este munca. E a mea. Fac parte din ea”.

-

Dacă m-ați întreba azi -23 noiembrie 2014- cine sunt, nu aș ști să vă răspund. Aș ezita între mai multe grupuri de cuvinte și expresii înainte să renunț și să dau un răspuns simplu ”Nu știu”. Și mulți m-ar întreba cum e posibil. Simplu. 

Sunt lumea. Sunt mai multe persoane simultan. Sunt binele din el și finețea din ea. Am fost culoarea cu care-ți pictai viața și totodată apa cu care-ai șters-o. Am fost pânza albă pe care ți-ai dorit-o, dar pe care ai aruncat-o după ce ai primit-o. M-am modelat pe cât am putut ca să fiu ce-a trebuit să fiu.Am fost primul sărut și ultimul adio.Am fost alb sau negru. Și dacă ai fi privit mai adânc în ființa-mi jalnică, ai fi văzut gri. Și-atunci m-ai fi văzut pe mine.

Atât.

melodia zilei

Ora 21:13

Ar fi trebuit să scriu asta cu mult timp înainte, dar îmi lipseau cuvintele.
Știu că nu o să citești asta, căci nu ai timp, chef, și nici motive. Dar eu o să-ți scriu.

Îți scriu aici ca vorbele să-mi rămână undeva. Să nu se piardă, așa cum amintirile noastre o vor face de-a lungul timpului, așa cum și prietenia noastră e pe cale să se ducă și așa cum și viața însăși se duce. Îți scriu aici căci a devenit singura modalitate de-ați vorbi.

 Vreau să-ți mulțumesc pentru locul pe care ți l-ai atribuit în aproape 2 ani de prietenie în viața mea. Vreau să-ți mulțumesc pentru zilele în care m-ai ținut de mână ca să mă simt mai bine, ca să mă simt în siguranță, ca să adorm, ca să mă trezesc, ca să nu cad, ca să mă ridic, ca să mă simți mai aproape, ca să știu că ești lângă mine.

Vreau să-ți mulțumesc pentru nopțile târzii în care veneai să mă vezi când nu mai eram eu, și nopțile și mai târzii în care mă duceai până acasă ca să știi că am ajuns.
Vreau să-ți mulțumesc pentru faptul că nu dormeai când eu o făceam de ore întregi, doar ca să mă vezi dormind.

Vreau să-ți mulțumesc că ai avut grijă de mine când știai că eu nu o pot face.
Vreau să-ți mulțumesc pentru toate dățile în care întârziai peste tot unde mergeai doar ca să vorbești cu mine.

Vreau să-ți mulțumesc că ai continuat să mă iubești așa cum eram eu, când nu te iubeam, când te uram, când țipam la tine, când voiam să nu te mai văd vreodată, când voiam să dispari, când voiam să mă lași în pace. De fapt, vreau să-ți mulțumesc că m-ai iubit cu toată iubirea ta, deși știai că nu va duce nicăieri.

Ți-aș mulțumi pentru propria-ți existență, pentru faptul că ești tu, pentru ce-am fost când eram cu tine.

Îți mulțumesc pentru toate zilele în care mă certai când făceam ceva greșit deși mă supăram.

Îți mulțumesc că te-ai neglijat ca să-mi fie mie bine.

Îți mulțumesc că m-ai lăsat să fac parte din tine pentru un timp pe cât de scurt, pe atât de important.

Îți mulțumesc că pentru un timp, ai rămas cu mine.

Îți mulțumesc pentru mii de alte lucruri de care, spre marea mea rușine, nu-mi pot aminti, dar care sunt acolo. Lucruri care te-au, m-au, ne-au modelat pe noi, ca persoane. Lucruri care vor rămâne undeva, acolo, deși nu-mi amintesc de ele, deși nici tu nu o faci, deși nimeni altcineva nu o poate face. Ele vor rămâne acolo.

Îți mulțumesc că ai privit cerul împreună cu mine.

Îți mulțumesc că citești asta.

Atât.

Ziua 22 a lu' noiembrie (Cuvinte)

Se pare că am venit, surprinzător, de unde am plecat. Nu pot să explic de ce nu am mai scris nimic de 10 luni. Tot ce știu e că-s o Cristiană schimbată, sau cel puțin asta îmi place să cred. Da' nu cred.

În ăstea 10 luni, am avut și în același timp pierdut ”iubiri”, prieteni, trăiri, scrieri și tot felul de chestii care mă definesc astăzi, pe mine, ca un întreg. Și totuși mă întorc de unde am plecat.

În timp ce scriu ăstea câteva rânduri fără vreun sens anume, mă întreb dacă ar trebui să-i spun c-o iubesc. Și cam tot în același timp îmi răspund că nu. 

Sunt mii de motive pentru care n-ar trebui s-o fac și cam niciunul pentru care ar trebui. În primul rând,  nu m-ar crede. În al doilea rând, nu i-ar păsa. În al treilea rând, nici eu nu știu.
   Aș vrea să-i spun c-o văd prin ochii altcuiva zilnic, și că tânjesc la zilele în care mă făcea și mă lăsa să cred că-mi aparține mie, numai și numai mie, și că așa o să rămână, deși amândouă știam că este doar o altă mică minciună care ne făcea pe amândouă să ne simțim mai bine și să visăm frumos noaptea. Da' mi-e dor. Aș spune că mi-e dor de chipul ei și de atingerile ei, dar bineînțeles că nu e așa. Nu că nu aș vrea, dar e imposibil să-ți lipsească ceva de care n-ai avut parte niciodată. Și totuși..
   Dar știu că mi-e dor de cuvintele ei care-mi mângâiau sufletul când nimeni altcineva nu ar fi făcut-o. Toate acele cuvinte, care, într-o combinație divină, formau cele mai frumoase declarații de dragoste pe care le-am primit vreodată. Cuvinte care mă trezeau dimineața și mă culcau seara. Cuvinte care-mi zburau prin capu-mi plin de mii de alte cuvinte, dar care ieșeau cumva, nu-mi explic cum, în evidență. Cuvinte care mă făceau să mă simt specială și importantă. Cuvinte...

 Într-un fel, e vina mea. Și-n altul, tot a mea e. E vina mea că n-am apreciat când trebuia ființa asta la care, după atâta timp, încă tânjesc. Nu mereu și nu în fiecare zi, dar adesea, numele ei îmi apare iarăși pe retină, și sentimentele qui vont avec.
   Tot vina mea e că am lăsat-o să plece, și tot vina mea e că am putut crede că nu mă va afecta. Căci, lua-m-ar naiba, încă țin la ea. Nu știu cât, nu știu de ce, nu știu cum, dar încă o fac. Și sper să vadă și, în același timp, să nu vadă ce-am scris eu aici.


Per total, nu m-am schimbat. Adică bineînțeles că m-am schimbat, dar nu așa tare. Nu-mi dau seama dacă m-am maturizat sau nu, dacă mai reușesc să scriu, pare-mi-se, într-un mod al naibii de poetic sau nu, dacă iubesc sau nu. Nu prea-mi dau seama de multe lucruri.  Nu-mi dau seama de nimic.

Atât.

"I can write the saddest poem of all tonight. I loved her, and sometimes she loved me too."

melodia zilei