Ziua 22 a lu' noiembrie (Cuvinte)

Se pare că am venit, surprinzător, de unde am plecat. Nu pot să explic de ce nu am mai scris nimic de 10 luni. Tot ce știu e că-s o Cristiană schimbată, sau cel puțin asta îmi place să cred. Da' nu cred.

În ăstea 10 luni, am avut și în același timp pierdut ”iubiri”, prieteni, trăiri, scrieri și tot felul de chestii care mă definesc astăzi, pe mine, ca un întreg. Și totuși mă întorc de unde am plecat.

În timp ce scriu ăstea câteva rânduri fără vreun sens anume, mă întreb dacă ar trebui să-i spun c-o iubesc. Și cam tot în același timp îmi răspund că nu. 

Sunt mii de motive pentru care n-ar trebui s-o fac și cam niciunul pentru care ar trebui. În primul rând,  nu m-ar crede. În al doilea rând, nu i-ar păsa. În al treilea rând, nici eu nu știu.
   Aș vrea să-i spun c-o văd prin ochii altcuiva zilnic, și că tânjesc la zilele în care mă făcea și mă lăsa să cred că-mi aparține mie, numai și numai mie, și că așa o să rămână, deși amândouă știam că este doar o altă mică minciună care ne făcea pe amândouă să ne simțim mai bine și să visăm frumos noaptea. Da' mi-e dor. Aș spune că mi-e dor de chipul ei și de atingerile ei, dar bineînțeles că nu e așa. Nu că nu aș vrea, dar e imposibil să-ți lipsească ceva de care n-ai avut parte niciodată. Și totuși..
   Dar știu că mi-e dor de cuvintele ei care-mi mângâiau sufletul când nimeni altcineva nu ar fi făcut-o. Toate acele cuvinte, care, într-o combinație divină, formau cele mai frumoase declarații de dragoste pe care le-am primit vreodată. Cuvinte care mă trezeau dimineața și mă culcau seara. Cuvinte care-mi zburau prin capu-mi plin de mii de alte cuvinte, dar care ieșeau cumva, nu-mi explic cum, în evidență. Cuvinte care mă făceau să mă simt specială și importantă. Cuvinte...

 Într-un fel, e vina mea. Și-n altul, tot a mea e. E vina mea că n-am apreciat când trebuia ființa asta la care, după atâta timp, încă tânjesc. Nu mereu și nu în fiecare zi, dar adesea, numele ei îmi apare iarăși pe retină, și sentimentele qui vont avec.
   Tot vina mea e că am lăsat-o să plece, și tot vina mea e că am putut crede că nu mă va afecta. Căci, lua-m-ar naiba, încă țin la ea. Nu știu cât, nu știu de ce, nu știu cum, dar încă o fac. Și sper să vadă și, în același timp, să nu vadă ce-am scris eu aici.


Per total, nu m-am schimbat. Adică bineînțeles că m-am schimbat, dar nu așa tare. Nu-mi dau seama dacă m-am maturizat sau nu, dacă mai reușesc să scriu, pare-mi-se, într-un mod al naibii de poetic sau nu, dacă iubesc sau nu. Nu prea-mi dau seama de multe lucruri.  Nu-mi dau seama de nimic.

Atât.

"I can write the saddest poem of all tonight. I loved her, and sometimes she loved me too."

melodia zilei