Aș scrie despre noapte, despre lună, despre stele, despre cafeaua mereu mult prea fierbinte pe care o beau în fiecare dimineață, despre serile mult prea reci, despre lipsa mea de imaginație, despre înfățișarea-mi maladivă, despre tine, despre mine, despre noi. Dar am rămas fără cuvinte.
Aș scrie, singurul martor fiindu-mi noaptea. Și-aș scrie despre tine, în timp ce tu dormi. Și nici măcar n-ai știi că-i despre tine, dar eu aș continua să aberez aici, negru pe alb.Tu mi-ai fii albul, eu ți-aș fi negrul, și așa ne-am contopi.
Eu ți-aș lăsa doar forme abstracte pe trupu-ți fin. Ici și colo, unele mai evidente ca altele, până te-ai umple de ele; că doar așa face un artist cu pânza lui. Și când aș termina, m-aș mândri cu tine, spunând ”Aceasta-mi este munca. E a mea. Fac parte din ea”.
-
Dacă m-ați întreba azi -23 noiembrie 2014- cine sunt, nu aș ști să vă răspund. Aș ezita între mai multe grupuri de cuvinte și expresii înainte să renunț și să dau un răspuns simplu ”Nu știu”. Și mulți m-ar întreba cum e posibil. Simplu.
Sunt lumea. Sunt mai multe persoane simultan. Sunt binele din el și finețea din ea. Am fost culoarea cu care-ți pictai viața și totodată apa cu care-ai șters-o. Am fost pânza albă pe care ți-ai dorit-o, dar pe care ai aruncat-o după ce ai primit-o. M-am modelat pe cât am putut ca să fiu ce-a trebuit să fiu.Am fost primul sărut și ultimul adio.Am fost alb sau negru. Și dacă ai fi privit mai adânc în ființa-mi jalnică, ai fi văzut gri. Și-atunci m-ai fi văzut pe mine.
Atât.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu