(Am senzația că nimic din ce-am trăit n-a fost real)

În momentele când se oprește internetul

Mă întreb ce-o să mă fac dacă dispari

Mă uit într-un punct fix și încerc

Să-mi imaginez cum arată viitorul

Cu privirea tipică

A unui om din trecut

Depresia toamnă-iarnă așa cum

Spunea OCS într-una din melodiile lui

Îmi arată că tristețea noastră e direct proporțională

Cu câte degete îți îngheață de aici și

Până la cel mai apropiat deșert

(M-am uitat în spate și n-am văzut nimic)

S-a întunecat mai devreme astăzi

Nu credeam c-o să se întâmple atât de repede

Înaintez în întuneric cu un rictus

Care nu mi-e familiar și mă sperie

Dacă traversez strada simt cum

Se freacă frigul de piele existența de speranță

Fața de aerul care mă sufocă

Nu știu dacă să urlu sau să alerg spre infinit

(Infinitul se află la colțul străzii)

Pot să citesc viitorul pe

Fundul ceștii de cafea pe care

N-am mai spălat-o de când m-am simțit fericită

Au trecut 3 zile și miroase a ce-am fost cândva

(Raiul arată ca Iadul dacă-l privești prin ochii unui daltonist)

Azi nu se scriu versuri pentru că azi nu se simte

Dacă ar trebui să privesc unde am fost cândva

Amintirea ar avea gust de zaț folosit

De mai multe ori

Mă bucur că mi-am amintit să-l arunc

-am șters ultima strofă pe care am scris-o-

“Ia iubito pastila asta ca să te simți mai bine”

Mi-a spus cândva

O

Publicitate de pe Youtube la început de melodie

(Pescărușii din Ploiești îmi amintesc că nici eu nu mă aflu unde trebuie)

Țipete de copil mic se aud peste

Aceeași melodie pe care o ascult de dimineață

Just hold on we’re going home

Credeam că sunt deja acasă

(Am senzația că nimic din ce-am trăit n-a fost real)

Azi e o zi cu adevărat specială

Prin simplul fapt că e deja noapte

Am început să am dezbateri metafizice cu mine însămi

Orice ar însemna asta

M-am bălăcit destul în abstract

Nu destul încât să contez

Dar destul încât să exist

(Hai să existăm împreună ca s-avem sens, da?)

Nu mă mai aruncasem demult în gol

Sperând că pot zbura

Mi-am julit genunchii iar

Trebuie să-i pansez.

Atât.

melodia zilei

16 ore

6.00

Unii oameni sunt atât de talentați

Încât pot face mai multe lucruri în același timp

Mie-mi ia mai mult să scriu un poem

Decât i-a luat mamei să mă nască

7.00

De dimineață m-am urcat în autobuz

Nu știam unde merg sau dacă sunt în autobuzul bun

Însă uitându-mă pe fereastră

Mi-am găsit un nou complex

8.00

Unitatea mea de măsură pentru fericire

Constă în minutele care trec

De când ies din autobuz și până

Când ajung la metrou

9.00

Dar atunci când ajung îmi intră frica în oase

Mă face să vreau să mă așez

Pe jos cumva să plâng și

Să cer ajutor

10.00

Uneori se aude câte un poc

Ca atunci cand materia și antimateria

Se întâlnesc și mă întreb ce s-a auzit

Dar poate e mai bine să nu știu

11.00

La fiecare stație în care se oprește metroul

Mă gândesc la noi căi de autodistrugere

Bineînțeles e doar un joc

Dar totuși sunt 6 de fiecare dată

12.00

Mă gândesc la prieteni și la prietenii

Prietenilor care au ajuns în clinici

Din care nu se vor întoarce

Mai vii decât s-au dus

13.00

Pânza de păianjen goală îmi amintește

Că totul e efemer și că importanța pe care

Ne-o acordăm nu-i decât un pretext

Pentru a trăi într-o pseudo-realitate

14.00

Bluza care încă duhnește a alcool

Îmi amintește că ieri am trăit

Pe când alții nu au făcut-o și mă face

Să mă simt prost că mă simt prost

15.00

Dacă planeta ar fi într-un glob mic

Cu zăpadă cred că cineva

Tocmai l-ar fi zguduit

Să ningă odată

16.00

Știi că se sfârșește ziua când

Rămâi fără baterie la telefon și

Cafeaua se răcește

Oare depresia noastră câte liniuțe mai are?

17.00

Ce-am făcut toată ziua e mai inutil

Decât necesitatea de a dezamorsa

O minge de plastic

Sub apă

18.00

Îmi consolez existența jalnică

Ajutându-i pe alții să fie oameni

Dar chiar și așa ajung la concluzia că

Tot ce știu e că nu știu nimic

19.00

Noi doi avem același acasă

Și realitatea noastră firavă e

La fel de intolerabilă căci

Ne e familiară amândurora

20.00

Uneori mă mai gândesc la

Copilul acela care a ieșit din club

Aflând că are epilepsie

Când era deja prea târziu

21.00

Acasă înseamnă păr de pisică pe pernă

Un tricou în care încape un popor întreg

O ceașcă de cafea la ore nerecomandate

Și impresia că ce-ai făcut e de ajuns.

Atât.

melodia zilei

De prin nebuloase diferite

Dac-ar fi să fiu ceva, aș fi perna pe care-ți pui capul obosit în fiecare seară.

A trecut un an de când n-am mai avut vreun impuls să scriu. Au trecut vreo 17 de când am simțit cu adevărat nevoia.

Este începutul unei stări de letargie la care n-am sperat niciodată, care mă face să văd lumea printr-o fantasmagorie difuză, eliminând orice formă de realitate din mintea-mi haotică. Un fel de paradox inexplicabil, prin care pasivitatea m-aduce într-un punct-cheie al poveștii din care simt că nu mai fac parte. Un fel de purgatoriu al vieții.

Încerc să mă mint că totul a fost scris în prealabil și că mișcările noastre fac parte dintr-un scenariu scris de-o entitate blajină, a cărei scenetă are un final satisfăcător, însă rațiunea-mi sporadică nu pricepe cum de o făptură trece de la personaj principal la secundar într-o secundă netrăită. Nu știu, îmi spun.

În profunzimea minții se desenează silueta antropomorfă a ceva ce iubesc. N-are culoare și nici suflet, și totuși arde mai puternic decât fiecare dintre noi, indivizi obscuri. Este un ideal pe care l-am repudiat până când mi-a dat o palmă peste față, ca apoi să plece. Dar trebuie să se întoarcă, sper. Și mă arunc în neant.

Lupta ce m-așteaptă este lugubră, și-mi va sfâșia carnea și măruntaiele până-ntr-un punct critic: și ce dacă? Riscul vieții este să mori, iar patima îndreptățește orice pericol în care mă avânt. Totul e legitim.

Rămâi culoarea de pe paletă pe care încerc s-o reproduc, iar eu îți promit că voi face din tine artă pe ultima pânză pe care o dețin. Vei fi ultima mea capodoperă, opera măreață a vieții mele.

Atât.

Toamnă în amurg

Dacă ce spunea Pasolini, cum că

Sufletul nu mai crește

E adevărat

Atunci ia-mi sufletul și pune-l intr-o cutie

Bagă-l în pământ

Și așteaptă un miracol

Restul infim de speranță care

Mi-a rămas

Cântă cântecul unui suflet

Înecat

Și de valuri tras

Iubirea-mi trepidează și-n geam

Se zbat fantomele unei existențe

Urlă înăuntru și afară

Și în tot universul

Mi-am pus mâinile în cap și

Capul în mâini și totuși

Ceva-mi spune că nu exist

Că nu exiști

Nu mă simt om și

Mă descompun

Realitatea se deformează

Aspectul său abstract e

Înfricoșător

Dar ce mă sperie mai mult

Este

Angoasa că nu mai vii

Explozie de sentimente

Dacă așa îi zice sau

O fulminație de stele

Te rog să-ți pui o dorință

Când

O să cad.

melodia zilei