sâmbătă, 1 octombrie 2016

De prin nebuloase diferite

Dac-ar fi să fiu ceva, aș fi perna pe care-ți pui capul obosit în fiecare seară.

A trecut un an de când n-am mai avut vreun impuls să scriu. Au trecut vreo 17 de când am simțit cu adevărat nevoia.

Este începutul unei stări de letargie la care n-am sperat niciodată, care mă face să văd lumea printr-o fantasmagorie difuză, eliminând orice formă de realitate din mintea-mi haotică. Un fel de paradox inexplicabil, prin care pasivitatea m-aduce într-un punct-cheie al poveștii din care simt că nu mai fac parte. Un fel de purgatoriu al vieții.

Încerc să mă mint că totul a fost scris în prealabil și că mișcările noastre fac parte dintr-un scenariu scris de-o entitate blajină, a cărei scenetă are un final satisfăcător, însă rațiunea-mi sporadică nu pricepe cum de o făptură trece de la personaj principal la secundar într-o secundă netrăită. Nu știu, îmi spun.

În profunzimea minții se desenează silueta antropomorfă a ceva ce iubesc. N-are culoare și nici suflet, și totuși arde mai puternic decât fiecare dintre noi, indivizi obscuri. Este un ideal pe care l-am repudiat până când mi-a dat o palmă peste față, ca apoi să plece. Dar trebuie să se întoarcă, sper. Și mă arunc în neant.

Lupta ce m-așteaptă este lugubră, și-mi va sfâșia carnea și măruntaiele până-ntr-un punct critic: și ce dacă? Riscul vieții este să mori, iar patima îndreptățește orice pericol în care mă avânt. Totul e legitim.


Rămâi culoarea de pe paletă pe care încerc s-o reproduc, iar eu îți promit că voi face din tine artă pe ultima pânză pe care o dețin. Vei fi ultima mea capodoperă, opera măreață a vieții mele.

Atât.

2 comentarii: