Dac-ar fi să fiu ceva, aș fi
perna pe care-ți pui capul obosit în fiecare seară.
A
trecut un an de când n-am mai avut vreun impuls să scriu. Au trecut vreo 17 de
când am simțit cu adevărat nevoia.
Este
începutul unei stări de letargie la care n-am sperat niciodată, care mă face să
văd lumea printr-o fantasmagorie difuză, eliminând orice formă de realitate din
mintea-mi haotică. Un fel de paradox inexplicabil, prin care pasivitatea
m-aduce într-un punct-cheie al poveștii din care simt că nu mai fac parte. Un fel de purgatoriu al vieții.
Încerc
să mă mint că totul a fost scris în prealabil și că mișcările noastre fac parte
dintr-un scenariu scris de-o entitate blajină, a cărei scenetă are un final
satisfăcător, însă rațiunea-mi sporadică nu pricepe cum de o făptură trece de
la personaj principal la secundar într-o secundă netrăită. Nu știu, îmi spun.
În
profunzimea minții se desenează silueta antropomorfă a ceva ce iubesc. N-are
culoare și nici suflet, și totuși arde mai puternic decât fiecare dintre noi, indivizi
obscuri. Este un ideal pe care l-am repudiat până când mi-a dat o palmă peste
față, ca apoi să plece. Dar trebuie să se
întoarcă, sper. Și mă arunc în neant.
Lupta
ce m-așteaptă este lugubră, și-mi va sfâșia carnea și măruntaiele până-ntr-un
punct critic: și ce dacă? Riscul
vieții este să mori, iar patima îndreptățește orice pericol în care mă avânt. Totul e legitim.
Rămâi
culoarea de pe paletă pe care încerc s-o reproduc, iar eu îți promit că voi
face din tine artă pe ultima pânză pe care o dețin. Vei fi ultima mea
capodoperă, opera măreață a vieții mele.
Atât.
this is really beautiful
RăspundețiȘtergereDamn thank you Ev'
RăspundețiȘtergere