Plouă.

Plouă. Afară plouă. În inima mea plouă. Și câteodată, sunt raze de soare care îmi luminează inima, dar pe un termen atât de scurt de timp încât uit. Și totuși,inima mea continuă să bată, sperând la ceva mai bun...ceva mai bun decât veșnicul întuneric,de care parcă s-a plictisit. Parcă ar vrea să găsească o lumină,oricât de mică ar fi ea.
Pe lângă asta,ar vrea să mai audă și altceva,nu aceeași melodie monotonă,același ticăit,aceleași plânsete. Ar vrea să audă bucuria. Să audă,din cutia toracică,cum oamenii sunt fericiți. Cum trăiesc fiecare clipă a vieții,ca și când ar fi ultima. Și dacă chiar e ultima? da,inima își dă seama că într-o zi,chiar va fi ultima. Ultimul ticăit.Ultimul plânset. Și nici o rază de soare,nici o lumină. ”Dar trebuia să fie una”. Trebuia.
De aceea inima noastră nu vede nici o lumină,căci punem totul la trecut. Lucruri care ar fi trebuit să se întâmple,dar care nu s-au întâmplat doar pentru că ne era frică. Ne e frică de ceea ce e nou. De mister. De schimbări. Și totuși,ceea ce nu trăim la timp,nu mai trăim niciodată.

Atât.




melodia zilei.